Buna ziua domnule Perjovschi! Apreciem mult timpul pe care îl acordați pentru acest interviu.

Care este prima amintire legată de artă?

E o amintire construită în timp. Imi petreceam vacanțele la Rășinari, la o mătușă care, pe lânga grădina și fluturi, avea o bibliotecă babană. Acolo era o carte cu razboaile lui Napoleon și eram fascinat de scenele de bătălie cu mii de soldăței aliniați. Încercam să desenez și eu, dar nu-mi ieșea capul așa că-i lăsam fără. Zeci de soldăței fără cap.

Care au fost, în viziunea dumneavoastră, factorii care v-au influențat cel mai mult evoluția profesional-artistică?

Școala proastă (liceu și facultate) – că am învățat cum să nu fac artă, dictatura – că m-a învățat să celebrez libertatea, lipsurile – că m-au învățat să gasec soluții, Revolutia – că m-a învățat ce inseamnă sacrificiul, Lia – că mă ține viu și artist, lumea liberă că îmi dă zeci de metri pătrați de tribună liberă, toți artiștii buni și toți oamenii cu cauze progresiste – că mă învață permanent cum să trăiesc.

Ne puteți da câteva exemple de artiști și lucrări preferate din ultima perioadă?

Imi plac multe lucruri și imi displac la fel de multe. Dar uite, pentru că tocmai s-a dus Geta Brătescu, o sa pomenesc de desenele ei făcute cu mașina de cusut prin anii 70.

Geta Brătescu – Medeea – 10 ipostaze, 1980.

Sau uite, tocmai am expus cu Leopold Kessler, artistul austriac care face intervenții clandestine și deturnează situații din banal în politic sau critic. Vorbesc de o acțiune a lui din 2007, când a pus pe șest un furtun și a golit în stradă piscina de la etajul 8 a hotelului de lux… Asta se petrecea la Sarjah, în Emiratele Arabe.

Ce afișe v-au inspirat cel mai mult in copilărie? Dar în prezent?

Atunci – alea poloneze, văzute pe fugă în vreo revistă pe sub mână. Acum – alea mișto, văzute pe stradă în orice oraș occidental. Mind bomb.

Cum vă raportați la conceptul de artă de interveție?

Eu muncesc, nu gândesc. Ha ha. Practic intervenția în spațiile de expoziție, desenând pe tavane, casa scării și în tot felul de leftoveruri după arhitecți smecheri, în spațiul public, desenând în ziare și ziduri, inclusiv pe cel mai mare din lume: wallul de Facebook, și intervin și în mințile oamenilor, scormonind acolo ce au ei mai bun și mai vioi.

A fost o plăcere să descoperim la Muzeul de Artă Contemporană din Belgrad mai multe lucrări și schițe din publicații de artă de-ale dumneavoastră despre Uniunea Europeană. Ce părere aveți despre fosta Yugoslavie? Aveți rădăcini de acolo?

Lucrarea din colecția muzeului are o istorie mișto. În jurul anilor 2000 am publicat în Danas (un soi de România Liberă – varianta mișto, nu gunoiul de acum) un spread cu desene despre actualitatea sârbă post Milosevic. După aia, am înrămat spread-ul și l-am expus ca lucrare originală.

De asemena, le-am donat alte 4-5 spreaduri publicate în revista Lezebuerger Land din Luxemburg în timpul și după Bienala Manifesta 2, când, spre deosebire de colegii mei care expuneau la muzeu, eu eram de găsit la chioșc. Unul din aceste spreaduri are titlul horror “I was bitten by a serb mosquito!!!!”.

Muzeul de artă din Belgrad e și primul înființat în zonă, prin anii 60, și a fost, pentru prima decadă după 1989, unul din cele mai importante. Pe urmă s-a topit în ceața, ca și Serbia.

Ce parere să am? E complicat. Un destin nedrept sau just, depinde de unde te uiți, de la Belgrad sau de la Sarajevo. Dar e greu de înțeles de ce Serbia este în afara EU și noi suntem înăuntru.

Am expus și am lucrat în absolut toate țările fostei Yugoslavii, inclusiv Kosovo, țara pe care țara mea n-o recunoaște. Galeria mea principală este Gregor Podnar din Lublijana (care s-a mutat între timp la Berlin). Primul muzeu de artă care a cumparat lucrările mele este Mocab din Lublijana.

Desenele mele cu cretă albă pe zid negru din Galeria Nouă a grupului curatorial WHW mi-au adus Bienala de la Istanbul și Jakarta, și expozitii la Vanabemuseum Eindhioven, pentru că Charles Esche – curatorul și directorul acestor instituții – a căzut pe spate la Zagreb când le-a vazut prima dată. Am particiap lla Skopje, la o expoziție care analiza critic utima existență a Yugoslaviei în numele FYROM.

Da, am „rude”, curatori, artiști, teoreticieni…

Știm că aveți foarte multe proiecte în afara țării. Cum v-a influențat munca această tranziție constantă?

Mi-a schimbat felul în care gândesc, trăiesc și fac artă. Am cu Lia un concept numit Dizzydent – de la dizzy din engleză – pentru că, ani de zile, ne-am opus amețiți la toate tâmpeniile și conservatorismele românești. Călătoriile și constanta confruntare sau accesare a restului lumii, vest și est, ne-a centrat. Fără aceste proiecte am muri.

Am cumpărat de curând the Book of notebook și suntem curioși dacă aveți acum la dumneavoastră carnețelul ? Cum a început proiectul și încotro se îndreaptă?

Ha ha. Nu-l am că are o tonă și, sincer, încă nu mi-am primit partea mea (ca sunt plătit în cărți) că e o producție complexă și necesită timp.

În primul rând, mersi că ați cumpărat proiectul că nu-i o carte, ci un proiect artistic cu tiraj limitat. Sunt vreo 30 de ani de muncă între coperțile alea….

Eu fac un carnețel – două pentru fiecare proiect. La început imi făceam notebooks de mână că nu aveam bani să-mi cumpăr gata facute din Vest. Cam din anul 2000 folosec unele clasice pocket, negre cu copertă tare, care intră perfect în buzunarul din dreapta jos al vestei mele cu multe buzunare. Am Rotringul la gât, pe tricou, și cum văd ceva sau îmi trece o idee prin cap – pac pac – am și notat-o în carnețel.

Notebookurile sunt atelierele mele mobile și, în timp, au devenit niște martori ai lumii în care trăiesc. E o frescă enormă în mii de secvențe răsfoibile a transformării societății umane. De la Big Bang la Big Mac and beyond.

Fac între 15 și 30 pe an și sper să o fac până la ultima suflare.

Considerați că un artist trebuie să se implice prin operele sale în societatea civilă?

Da. În Secolul 21 mi se pare obligatoriu.

Având în vedere situația socio-politică și economică sensibilă în care România se află, care este cea mai mare frică legată a dumneavoastră legată de contextul în care ne aflăm?

Că vom rămâne mediocri la marginea Europei.

În prezent avem un proiect intitulat A4Activism, al cărui scop este de a conecta civismul și arta vizuală în România prin prisma unor exemple de bune practici de peste tot din lume. Considerați că este posibil acest lucru în prezent?

Este posibil. Și mai mult, chiar necesar. Deja se petrec asemenea proiecte și la noi, și în alte părți. Eu particip la expoziții, workshopuri și dezbateri – artă-activism; artă si politică- de cățiva ani buni de zile. „Rezistența” nu s-a inventat cu Ordonanța 13.

Orice inițiativă e binevenită. Iar cercetarea și salvarea documentară a istoriei recente este obligatorie… multe chestii istorice au dispărut. De exemplu, graffitiurile fondatoare: Jos Ceaușescu!

Prin prisma proiectului, am realizat o colecție de postere activiste din 1863 până în prezent. În opinia dumneavoastră, cum ar arăta un poster activist bine realizat?

Un text sau o imagine simplă (nu simplistă), percutantă, cu umor și mai multe straturi de recepție.

Aveți vreun poster activist preferat? Ce vă transmite?

Imi place ce fac Mind Bomb, George Rosu… Văd, mai ales pe Facebook, că la noi cultura poster e mai virtuală.

La ce proiecte vă gândiți pentru viitorul apropiat?

Am înșirate ca mărgelele expoziții, prezentări și workshopuri care o să mă ducă din Paris la Miami și din Manchester in Cape Town. Mi s-a cam umplut calendarul pina la anu in octombrie…

Leave a Reply