Când a apărut mișcarea feministă în România și care a fost cea mai mai mare reușită a ei în ultimii 10 ani?

Mișcarea feministă în România a apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea, de atunci datează primele organizații nonguvernamentale. De exemplu, prima organizație care să urmărească drepturile femeilor în sensul accesului fetelor la educație a fost Reuniunea Femeilor Române pentru ajutorul creșterii fetițelor orfane române mai sărace, dacă nu mă înșeală memoria, în 1850. De atunci datează primele organizații, însă în ce măsură s-au constituit ulterior într-o mișcare feministă națională asta e de discutat. Pentru că ar trebui să mergem în zona dedicată mișcărilor sociale să vedem care sunt acele criterii care fac o coaliție, o platformă, anumite idei să devină mișcare; însă hai să presupunem că de atunci de dragul acestei discuții.

Dacă te duci pe filiera această istorică, o să vezi că au fost ONG-uri sau asociații feministe foarte faine la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, care aveau program de acțiune, aveau obiective foarte clare pentru că mișcarea feministă a primului val a fost bine articulată. Aveau cereri sociale, culturale, politice, economice, pentru că statutul femeii din secolele XIX – XX te înfioară. Te gândești că nu puteai să decizi cu cine să te căsătorești, dacă să divorțezi, că nu puteai să semnezi un contract, că erai dependentă totalmente financiar de un bărbat din familie, asta dacă nu rămâneai văduvă, dar nu aveai drept de moștenire… nu mai vorbesc despre violență, iar drepturile politice erau un lux în contextul acesta. Vorbim despre ierarhizare și inegalitate greu de imaginat. Iar cuvintele acestea pe care le auzim des, că femeile erau cetățene de rang 2, nici măcar nu erau cetățene pe atunci, accesul la cetățenie era închis pentru femei.

Au fost tot felul de reușite, succes peste succes înregistrat de organizațiile acestea feministe, care au reușit să convingă legiuitorii vremii că legislația este nedreaptă, pentru că primul val al feminismului a urmărit modificarea legislației în direcția drepturilor egale și a participării femeilor la sfera publică în condițiile în care textele de lege așezau femeile într-o poziție anacronică și inferioară în raport cu bărbații. Ei, de-atunci datează mișcarea feministă! Că ea s-a rupt după preluarea puterii de către comuniști? Da. Asociațiile pentru femei nu și-au mai continuat existența, s-a constituit un Consiliu Național al Femeilor, care era coordonat de partid… Feminismul era considerat un deviaționism burghez, iar ceea ce s-a întâmplat cu accesul femeilor în spațiul public în România comunistă nu e feminism, să nu uităm că în 1966 a fost interzis avortul și au dispărut contraceptivele, iar feminismul nu face concesii de la accesul femeilor la drepturi sexuale și reproductive. Feminismul și comunismul dinainte de 1989 nu au nici un fel de legătură pentru că feminismul este o mișcare care urmărește drepturile femeilor, iar comunismul și cu drepturile nu fac o casă bună, în schimb a facut o casă bună cu obligațiile, inclusiv cu cele de a face copii pentru stat. Apoi vorbim despre o reapariție a mișcării feministe după anii 90, treptat la nivelul ONG-urilor, în mediul academic, ulterior mai vizibilă în stradă, cu obiective diferite, educaționale, de reprezentare, …

După 1990 au reapărut, le voi numi, ”Școli de Gândire Feministă”, mai întâi la nivel ONG-ist, la nivel academic, un pic în zona de cultură, foarte puțin, de exemplu, reviste culturale care publicau articole critice sau care aveau o perspectiva feministă (Laura Grünberg, Mihaela Miroiu sunt câteva femei din lista pioneratului feminist al anilor 90). Zece- cinsprezece ani mai târziu, activismul acesta s-a consolidat și s-a dinamizat, dacă vrei, cred că mai degrabă cu femeile din generația mea, pentru că și în România după anii 90 putem sa vorbim de niște „generații feministe” care nu respectă întru totul un model sociologic. Aș vrea să fie clar că ce au făcut Laura Grünberg, Mihaela Miroiu, alte activiste de la AnA – Societatea de Analize Feministe AnA, Dina Loghin de la Șanse Egale pentru Femei de la Iași și altele a fost important pentru noi în condițiile în care am putut face alegeri: ce continuăm și ce schimbăm și, mai ales cum schimbăm. Ai, așadar, un alt profil de feministe, cu o altă putere a lor de a-și comunica mesajele, alte interacțiuni cu instituțiile statului care împletesc advocacy-ul cu acțiunile la firul ierbii, proteste, flashmoburi.

In perioada în care eram la FILIA, atunci a existat un eveniment prin care ne-am dat seama că trebuie sa ne orientăm și către acțiuni stradale, spre proteste, pentru că monitorizam activitatea instituțiilor și nu ne plăcea ce se întâmpla în domeniul egalității de gen. A venit criza economică, am făcut un proiect și ne-am dat seama în faza de cercetare de efectele crizei asupra femeilor. Evident că ne-am înfuriat, dar activismul feminist stradal cu proteste, marșuri a apărut după 2000.

Marșul Panaramelor din octombrie 2011 este un exemplu, apoi a fost protestul din noiembrie 2011, din fața Palatului Parlamentului prin care ceream introducerea ordinului de protecție în lege, și apoi alte tipuri de acțiuni civice, mai degrabă asociate prevenirii și combaterii violenței. Voi numi pentru a exemplifica diversificarea abordărilor și participarea feministelor la protestele din iarnă lui 2012 din Piață Universității; noi am integrat acolo mesajele noastre legate de sexism, homofobie, rasism, criza economică ce afectase serios femeile.

Cea mai mare reușită în ultimii 10 ani: eu o să spun introducerea ordinului de protecție în 2012 și ca urmare a acțiunilor feministe fie pe zona de advocacy, fie în zona de protest. Da, fără rezerve o să spun că e cel mai mare succes! Și spun asta din considerente care țin de impact, de faptul că acel ordin de protectie, deși nu era perfect, ci perfectibil, a ajutat foarte multe femei să iasă din situații de violență, să obțină protecție. De fapt, politizarea și vizibilizarea violenței asupra femeilor e exemplu de succes al activismului feminist de la noi.

Ce muzică și filme cu mesaje feministe ai mai văzut și ascultat?

“Wild” este un film motivațional feminist cu Reese Witherspoon, și “Persepolis” este o excepțională animație despre situația femeilor în lumea musulmană și într-o țară cu o politică atât de restrictivă cum era Iranul. “Sufragetele” este, de asemenea, un film bun care merită văzut.

În zona muzicală mi-a plăcut foarte mult albumul lui Beyonce, Lemonade. Am văzut filmul cu niște prieteni foarte dragi, în 2016, la Praga, Andreea și Constantin și am purtat discuții atunci care au crescut impactul versurilor asupra mea.

Cât despre alte filme feministe care pot inspira multe, acum îmi vine în cap “Iron Jawed Angels”, un film care documentează mișcarea feministă din SUA, sufragetele de la începutul anilor 1900 și mobilizarea lor pentru dreptul la vot. Este un film pe care l-am văzut de nenumărate ori și pe care l-aș revedea fără rezerve.

Miss Representation este un documentar despre reprezentările femeilor în mass media și pe care îl recomand cu încredere.

“North Country” este un alt film bun, cu Charlize Theron în rolul unei femei care lucrează în mină. Ea este agresată și luptă împotriva hărțuirii sexuale. “Thelma și Louise” este un clasic cu Susan Sarandon și Geena Davis despre libertatea femeilor. Made in Dagenham abordează greva femeilor din uzinele Ford, din 1968, împotriva discriminării salariale.

Eu folosesc la cursul de Ideologii Politice Contemporane multe materiale video și recomand inclusiv beletristică. Pentru orice fel de ideologie, de la liberalism la ecologism, socialism, etc., le recomand studenților și beletristică și filme fiindcă îi apropii de literatura științifică după ce le stârnesc acestea mai întâi curiozitatea.

 

Ce campanie feministă te-a impresionat prin originalitatea și creativitatea comunicării?

Am fost impresionată de un eveniment care avea potențial să fie mai mult decât o campanie, să devină o mișcare. După confirmarea președinției lui Trump, a fost organizat Women’s March on Washington și la marșul acesta figuri bine cunoscute precum Madonna și Ashley Judd, plus feministe din anii 60 care au făcut mobilizare grassroot, un icon precum Gloria Steinmen, au scris un program foarte interesant și au comunicat mai multe discursuri motivaționale. Programul este foarte bine structurat și include o diversitate mare de teme, cu încadrări privind femeile din ziua de azi, dar mai ales despre problemele cu care se confruntă de la homofobie și transfobie, sexism, clasism, rasism la probleme de mediu. Începând cu anii 60-70, în SUA și multe alte state din lume, feminismul a fost criticat că nu este incluziv și omogenizează femeile.

Criticile acestea, care au fost foarte puternice, au nuanțat nu numai teoria feministă ci, de exemplu, și practica politică și activismul. Se vede cât de tare s-a schimbat discursul activistelor feministe dacă ne raportăm la marșul acesta din martie 2017. De ce mi-a plăcut foarte mult? Pentru că au avut acest program și mesaje care vizau femei din regiuni diferite, grupuri sociale, și erau în discuție tipuri de probleme cu care se confruntă aceste femei. Avem un manifest care abordează discriminarea rasială, discriminarea de gen, homofobia și transfobia, chestiunile care țin de statut economic precar, probleme de mediu, cum spuneam și mai sus. Complexitatea acestui program era necesară, și ceea ce-mi place foarte mult este că au impus cu reflexivitate criticile adresate activismului feminist și gândirii feministe din trecut.

Dincolo de program, am apreciat foarte mult solidarizarea internațională și capacitatea lor de mobilizare. Mi se pare un exemplu bun despre cum internetul sau platformele social media pot constitui un instrument excepțional, de mobilizare și creare a unei solidarități transnaționale. Au fost mișcări de solidarizare din foarte multe țări din lume, pe fiecare continent. Trebuie să laud capacitatea de organizare foarte bună, cu persoane cheie care au putut să vorbească și să înflăcăreze mințile și sufletele participanților. Actrița Ashley Judd, care a recitat acel poem „I’m a nasty woman”, a avut această abordare jucăușă care mi se pare extrem de inteligentă. Limbajul jignitor, cuvântul nasty, care i-a fost adresat lui Hillary Clinton de către Donald Trump în cadrul dezbaterilor prezidențiale –what a nasty woman- a dat naștere unui răspuns de efect cu umor. Chiar și cuvinte rostite sub forma unor insulte, precum “pussy” au fost așezate într-un context creativ, de resemnificare și transformat într-un act de rezistență și contestare.

 

Crezi ca există feminism în publicitatea românească? Oare putem vorbi despre cea mai bună inițiativă activistă feministă din România?

Reclamele Savana sunt faine, dar mai degrabă în zona de contestare a tipologiei sociale asociate familiei. O reclamă în care soția face un tur al apartamentului în care stă și se văd în fundal tot felul de activități pe care le face bărbatul cu care locuiește, care nu îi este încă soț cum zice și povestea și care îndeplinește roluri considerate tradițional feminine: gătit, spălat. La un moment dat, când eram în Asociația FILIA, 2011, am scos un catalog al reclamelor ofensatoare. Găsisem și niște exemple de bună practică, dar nu țin minte să fi fost în sensul în care să vezi personaje feminine care să nu aibă roluri tradiționale femeilor. Văzusem reclame interesante care înfățișau mai degrabă bărbații în rolurile/ipostazele diferite de cele tradiționale: erau tați grijulii, de pildă. Parcă am totuși un exemplu pozitiv: reclamele la Dove care contestau mitul frumuseții standard 90-60-90, un mit opresiv pentru femei.

Putem separa activismul feminist de lupta împotriva homofobiei, xenofobiei sau a rasismului?

Nu. E o întrebare foarte bună. Opinia mea este că ele merg împreună, nu degeaba ți-am dat ca exemplu campania de succes Marșul femeilor către Washington din martie. În program au acoperit plaja aceasta largă despre homofobie, xenofobie, rasism, etc. Din anii 90, datorită lui Kimberlé Crenshaw, feministă afro-americană, noi avem un alt concept prin care ne raportăm la felul în care femeile sunt situate, cel de intersecționalitate. Ne aflăm la intersecția unor sisteme de subordonare, la intersecția unor drumuri cu mai multe variabile care construiesc identitatea și poziționarea socială a fiecăreia. O persoană nu are doar apartenență de gen, ci are și o etnie, o rasă, are dizabilități sau nu, orientare sexuală. O femeie romă, de exemplu, o să fie discriminată sau se va confrunta cu diverse tipuri de obstacole pentru că este romă și pentru că este femeie. Genul se intersectează cu etnia. O femeie care este lesbiană va fi blamată pentru că nu este heterosexuală, așadar intersecția între gen și orientarea sexuală o poziționează pe aceasta social, politic. Întrebarea este foarte importantă și da, feminismul este conștient că luptă și împotriva homofobiei și xenofobiei, și transfobiei și împotriva rasismului, și.. Altfel, nu cred că a învățat prea multe….

De exemplu, în România, vedem mai pregnant că de când cu faimoasa, fabuloasa Coaliție pentru Familie, sunt feministe și organizații cunoscute în România care au criticat acțiunile Coaliției și s-au solidarizat cu persoanele care fac parte din comunitatea LGBT. Sunt câteva foarte active, care au fost vocale și au criticat Coaliția pentru Familie pentru pozițiile acesteia; termenul de conservatorism ar fi blând în acest caz.

 

Este mai eficient activismul, educația, pentru ca esti cadru universitar, sau implicarea în viața politică, ce ți se pare ca ajuta mai mult? (activism+educație+politică)

Cred că toate își au propria contribuție și propriile limite. Sunt complementare, de aceea cred că toate trei sunt necesare pentru schimbare. Gândește-te că educația acționează substanțial pe termen lung, dar este un demers de profunzime cu care trebuie să ai răbdare, pentru că educația se face în timp, treptat îi vezi urmele. Eu am început să predau la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, deși aveam și am în continuare un doctorat și postdoctorat în științe politice. Pentru mine a fost un proiect în sine să merg la FJSC și să educ studenții în așa fel încât viitorii jurnaliști care vorbesc despre femei, romi- grupuri vulnerabile, discriminare, egalitate de gen, despre politică să se pronunțe informat și etic.

Hai să ne uităm la istorie, să vedem cum arată legile, cum arată instituțiile, care este contextul social și cum am ajuns să trăim în lumea aceasta în prezent: fake news, dezinformare, manipulare, etc. Educația este foarte importantă pentru că modelează în profunzime gândirea, comportamentele, acțiunile oamenilor și valorile.

Activismul este la fel de necesar pentru că generează schimbare, mobilizează energii, dezvoltă proiecte și formează cetățene și cetățeni implicați în comunitatea lor.

Apoi implicarea politică: nici educația și nici activismul nu pot crea direct schimbare, ele pot pune presiune, activismul de exemplu poate să pună presiune pe modificarea unui cadru legal, pe conturarea unor decizii publice. Dar de fapt, deciziile se iau în politică, de politicieni. Prin urmare e nevoie și de componenta aceasta. Până la urmă, ca să se modifice iarăși ordinul de protecție și un judecător să decidă dacă eliberează sau nu unul, în maxim 72 de ore, a fost nevoie de acțiunea unui parlamentar la inițiativa unui ONG…

Educația, activismul și politicul nu se exclud, sunt complementare, pot face casă bună dacă fiecare își înțelege locul și contribuția. Legi, instituțiile, politicile vor fi mai bune dacă politicienii și administrația lucrează cu organizațiile nonguvernamentale, care au un tip de experiență. În același timp, și ONG-urile au înțeles că politicienii au niște pârghii pe care ele nu le au. Văd în acest context complementaritate.

Eu le îmbin pentru că mă regăsesc în toate. Componenta politică a apărut recent, am avut o foarte mare reticență în a mă implica politic. Am primit tot felul de oferte, propuneri din partea partidelor politice, și erau propuneri consistente, dar nu a fost niciodată momentul și contextul și organizația potrivită mie. Mi-am îndreptat curiozitatea și interesul, apoi participarea activă în construirea unui nou partid: Partidul Democrației și Solidarității- Demos. O parte din colegii cu care lucrez acum la construirea Demos sunt colegi de profesie, de implementare a unor proiecte din societatea civilă sau colegi de proteste, de la proteste feministe, la proteste de mediu etc. Suntem suficient de mulți și ne-am dat seama că în zona de activism civic ai anumite rezultate, doar că la un moment dat am simțit cu toții nevoia să facem pasul înspre politică, iar partidele care existau deja nu ne reprezentau. Avem nevoie de schimbare și de încredere în oameni și cel mai important, avem nevoie de valori„pe bune”, cum s-ar zice pe care să le regăsim în activitate, politici, discursuri. Faptul că Demos și-a asumat ca valori și obiective egalitatea de gen, protecția și respectul pentru mediu, guvernare participativă, deschisă către societate, o politică economică pentru oameni, cu o față umană, pentru mine a fost foarte important. Așadar, particip la construirea partidului și am devenit membră Demos, respectiv am făcut un pas pe care nu mi-l imaginam în urmă cu trei sau patru ani.

 

Cum afectează o mișcare precum Coaliția pentru Familie statutul femeilor?

Răspunsul este: vai de viața mea! Cred că femeile ar trebui să fie foarte atente la ceea ce face Coaliția pentru Familie, iar bărbații care sunt aliați ai femeilor la fel, și ei ar trebui să fie atenți, pentru că oamenii aceastia vor să ne trăim viața după norme defuncte, vor să facă alegeri în locul nostru, să controleze comportamente și să sancționeze deciziile pe care le luăm dacă sunt diferite de norma lor. Controlul nu se exercită doar la nivel social, ci și legal.

Ei vor să întoarcă femeile la roluri tradiționale. În opinia lor, prima dată ești mamă, soție, și restul sunt chestiuni adiacente, inclusiv participarea pe piața muncii. Femeile sunt afectate și de discursul și acțiunile Coaliției împotriva drepturilor sexuale și reproductive. Sincer, cred că următorul lor demers va fi limitarea accesului la întrerupere de sarcină, nu știu dacă sub forma interzicerii prin lege sau sub aspectul introducerii unor etape ori pași de așa numită reflecție înainte că o femeie să facă avort în așa fel încât să diminueze autonomia femeilor și să pună sub semnul întrebării discernământul acestora.

Să nu uităm că în 2011 o parte din aceste organizații au sprijinit un proiect susținut de Sulfina Barbu și Marius Dugulescu, proiect care urmărea să introducă o etapă de consiliere obligatorie înainte de întreruperea de sarcina. Atunci s-a format o coaliție de ONG-uri de drepturile omului și care a criticat propunerea respectivă dat fiind faptul că în Legea pacienților este prevăzut dreptul de consiliere, iar propunerea pune sub semnul întrebării ceea ce spuneam mai sus: capacitatea de discernământ a femeilor. Apoi dacă te uiți la faptul că organizații din Coaliția pentru Familie sunt conectate cu alte mișcări internaționale, din acestea care se opun drepturilor omului, înțelegi că rețeua este globală.

Aceste structuri fac mult rău, inclusiv în domeniul prevenirii și al combaterii violenței. De exemplu, în Croația, organizații comparabile cu cele din Coaliția pentru Familie, s-au mobilizat împotriva Convenției de la Istanbul, care este cel mai cuprinzător document care reglementează violența asupra femeilor.

Apoi sunt chestiuni legate inclusiv de divorț. Gândește-te că dacă te uiți la cele 50 de propuneri ale Coaliției pentru Familie, vezi că au o poziție refractară inclusiv față de divorț. Vorbesc de introducerea unei perioade de mediere, dar faci medierea aceasta atunci când femeia divorțează de bărbat pentru că bărbatul este abuziv? Asta nu merge pentru că medierea contravine prevederilor Convenției de la Istanbul, ghinion! Adică ceea ce face Coaliția afectează și participarea publică a femeilor, participarea politică, pentru că participarea politică e un rol netradițional, dar și felul în care se desfășoară viața privată a femeilor, felul în care femeile fac alegeri privind corpul lor.

Apoi, să ne uităm la un alt aspect uluitor. Vedem că de ani de zile au construit un discurs public și au desfășurat acțiuni împotriva educației pentru sănătatea reproducerii, deși România este pe primul lor în Uniunea Europeană în privința sarcinilor la fete minore. Și fetele și băieții au o așa de mare nevoie de informare privind sănătatea reproducerii pentru a se proteja împotriva abuzurilor, pentru a lua decizii informare privind viața reproductivă! In același timp, Coaliția pentru Familie, de ani buni, se opune introducerii educației sexuale în școli. Nu vrei să se cheme educație sexuală pentru că are cuvântul sex în denumire?! Spune-i educație pentru viață privată, dar oferă-le adolescenților această opțiune, care de fapt e un drept. Potrivit Convenției Internationale a Drepturilor Copilului, și copiii și adolescenții au drept la informare. Dacă Ministerul Educației nu introduce educație sexuală sau educație pentru sănătatea reproducerii în programa școlară, asta înseamnă că le afectează dreptul la informare copiilor. Și decât “să se informeze” de pe site-uri, dintr-un film porno, părerea mea este că e mai bine să te informezi despre educație sexuală într-un cadru organizat, unde să vină specialiști formați în domeniu care să știe cum să discute în funcție de vârsta lor, așa cum se întâmplă și în alte state, că na, nu inventăm noi apă caldă!

Poți să îmi spui o acțiune feministă bună, de succes sau mesaje?

Cuvântul acesta „bun” deschide o plajă foarte largă de interpretare pentru că poți să gândești o acțiune bună, fie că este feministă sau nu, în termeni de reușită. De exemplu, îți propui să modifici legislația. Reușești să modifici legislația? Dacă răspunsul este da, atunci acțiunea este bună. Insă, eu cred că ar trebui să fim mai nuantati și să mergem înapoi înspre plaja această de interpretare a cuvântului „bun”. Când o acțiune poate fi bună, într-un context patriarhal, rasist, homofob? Ea este bună, prin însuși faptul că există, că opune rezistență, generează revoltă contra nedreptății. Adică dacă, de exemplu, ai o acțiune de conștientizare a unei probleme, faptul că în sine cineva s-a gândit, s-a mobilizat, a gestionat resursele, poate și financiare, dar mai ales de timp, face ca acea acțiune să fie bună prin simplul fapt că există într-un sistem opresiv.

Dar dacă am merge înspre cealaltă variantă, să-i spun hardcore, respectiv „bun” ca ceva care atinge un grup mare, mă pot gândi la modificările legislative din România din zona prevenirii și a combaterii violenței în familie, unde și-au adus contribuția și organizațiile nonguvernamentale și activismul feminist din România. Mă pot gândi inclusiv la anul 2011, la deblocarea discuțiilor din Parlament privind introducerea ordinului de protecție și legislație, mă pot gândi la ceea ce fac acum ONG-urile. Toată această mobilizare a ONG-urilor continuă să îmbunătățească și legislația și politicile din domeniul violenței în familie. Sunt un exemplu de campanii bune.

Apoi marșul “Panaramelor” este un bun exemplu de reușită. I-a scos pe oameni dintr-o zona de confort lingvistic, de poziționare publică.

Deschid o paranteză fiindcă tot am menționat confortul lingvistic. Vezi mesaje variate pe pereți care sunt asumate de cine le scrie și care te fac să întorci capul să le mai citești o dată: ”Ca să fii o zână trebuie să ai coaie”, uite o alăturare neobișnuită, dar care te împinge în afara zonei de confort despre care îți spuneam. Unii ar spune că expresia trimite către o simbolistică masculină a puterii, mie îmi place alăturarea mai puțin obișnuită dintre zâna diafană și mundanul ori pământescul trupului.

Revin, la Marșul Panaramelor. Există atât de multă hărțuire stradală cu care se confruntă femeile, există atât de mult catcalling și nu numai, asta-i varianta soft a hărțuirii stradale, încât în urmă cu niște ani să organizeze acele femei un Marș al Panaramelor, cred că este un gest de frondă, de rezistență, de nesupunere la niște norme, la așteptări de ordin patriarhal despre ce face o femeie cuminte, nu cu-minte. Îmi pare rău pentru zână, dar mno, sunt niște cuvinte în limba română pe care la un moment dat le spui, alegi tu dacă lași sau scoți acest vocabular dintr-o formă de exprimare.

 

Ce campanii feministe de succes la nivel international ai putea menționa și ce avem de învățat de la ele?

Eu speram în martie 2017, atunci când am văzut mobilizarea aceasta internațională, March for Women, că ea va constitui un fel de început al unei platforme feministe ample, că va modela mai puternic agenda, chiar o agendă internațională feministă. Cred că sunt foarte multe minți din mișcarea feministă care înțeleg acum pericolul pe care niște lideri politici asociați democrației iliberale îi reprezintă pentru femei și pentru drepturile lor… și mă gândesc la Putin, Kaczynski, Viktor Orban, Donald Trump …

Cred că preluarea puterii de către liderii aceștia autoritari poate să ducă la repolitizarea activă a feminismului, în așa fel încât gândirea și mișcarea feministă să se uite nu doar la ceea ce face cultura pop, nu doar la ce fel de impact au reclamele, muzica, ce fel de stereotipuri sunt acolo, ci și să se reîntoarcă, de exemplu, înspre rolul instituțiilor politice, rolul partidelor politice ori să îmbrățișeze din nou ideea de putere și de politică.

Cred că asta speram că se va întâmpla: o repolitizare a mișcării și o dinamizare, pentru că știi, atunci când te opui cuiva, ai energia pe care ți-o da rezistența, justețea și corectitudinea atitudinilor tale, în sensul ăsta.

Dar o campanie feministă de succes a fost #metoo care, în realitate, s-a transformat într-o mișcare globală, participativă, în cadrul căreia, în primul rând femeile și-au spus public experiențele de hărțuire, abuz, violență sexuală arătând cât sunt acestea de răspândite. Și nu le-a fost ușor pentru că multe au fost întâmpinate cu neîncredere, tentative de delegitimare, de reducere la tăcere. Iar. Însă, avalanșa aceasta a fost așa de puternică încât a creat un cadru în care experiențele să fie împărtășite, coduri de comportament să fie chestionate, unii bărbați la rândul lor să reflecteze asupra propriilor gesturi și acțiuni, iar în unele state să genereze schimbări de politici publice.

Leave a Reply